”L-aș plânge, dacă-n balamuc destinul său n-ar fi mai bun!” Scandalul cu Eminescu i-a distrus cariera lui Alexandru Macedonski
Considerat a fi cel mai orgolios și arogant dintre poeții literaturii române, viața și opera lui Alexandru Macedonski au fost, dintotdeauna, învăluite în controverse și scandaluri. Provenind dintr-o familie înstărită, supranumit ”băiat de bani gata”, scriitorul nu s-a ferit în a-și arăta disprețul vădit față de reprezentanții Junimii și ai contemporanilor săi.
”Băiatul de bani gata” care îi tratează pe toți cu aroganță și superioritate
Alexandru Macedonski vede, pentru prima dată, lumina zilei, la Craiova, pe data de 14 martie 1854, fiind al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski, general și ministru de război în timpul domniei lui Alexanadru Ioan Cuza.
Băiatul cu părul negru și ochii ageri este crescut în puf, într-un mediu privilegiat, cu resurse financiare extrem de ridicate. Își obține, rapid, faima de „băiat de bani gata”, adoptând un comportament arogant și dificil, tratându-i pe cei din jur cu superioritate.
După absolvirea cursurilor primare și liceale în orașul natal, Macedonski este trimis în străinătate pentru a studia în Austria, Italia și Elveția.
Caracterul său dificil și ieșirile colerice nu-l țin departe de probleme, viitorul poet văzându-se nevoit să renunțe la studiile sale universitare.
În anul 1870, Macedonski își face debutul în literatură, cu poezia „Dorința poetului”, publicată în revista „Telegraful român” din Sibiu. Prima sa carte de poezie, „Prima verba”, vede lumina tiparului, doi ani mai târziu.
Adversarul incontestabil al junimiștilor
În timpul perioadei de glorie a junimiștilor, Alexandru Macedonski se poziționează în opoziție față de aceștia, defaimându-i pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Ion Luca Caragiale.
În 1880, Macedonski fondează revista „Literatorul”, o publicație anti-Junimea, publicată, cu întreruperi, până în anul 1919. În paginile revistei, simbolistul ironizează operele contemporanilor săi, atrăgând antipatia publicului român.
Atacurile dure aduse colegilor săi de breaslă încep în momentul în care Vasile Alecsandri primește o distincție onorabilă din partea Academiei Română, pentru opera sa literară. Orbit de gelozie și invidie, Macedonski pornește un duel în versuri cu rivalul său, pe care-l desconsideră în nenumărate rânduri.
În apărarea lui Alecsandri sare bunul său prieten, Mihai Eminescu. Luceafărul poeziei românești nu se dă în lături, atacându-l, la rândul său, pe poetul simbolist:
„Poeziile lui Macedonski şi ale altora câţiva nu-s frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile în poeţi mai vechi şi mai ales poezia populară, încât insuficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat”.
Rivalitatea cu Eminescu, cel mai mare scandal al vieții sale profesionale
Rivalitatea dintre Eminescu și Macedonski capătă dimensiuni astronomice în anul 1883, atunci când Luceafărul Poeziei Românești este internat la sanatoriu, din cauza problemelor sale de sănătate.
Alexandru Macedonski publică, atunci, o epigramă usturătoare la adresa lui Mihai Eminescu, pe care i-o dedică unui anumit ”poet X”.
Lucrarea nu este privită cu ochi buni de către publicul român, care-și exprimă antipatia profundă față poetul simbolist, interpretând poezia sa ca o batjocură la adresa problemelor de sănătate mentală ale marelui Mihai Eminescu.
„Un X pretins poet-acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost nau / Și nu e azi decât nebun”, provoacă o reacție vehementă împotriva lui Macedonski, din partea cititorilor.
Epigrama care i-a distrus definitiv cariera literară
Opinia publică se întoarce împotriva sa, iar încercările sale de a se disculpa sunt în zadar. Macedonski încearcă, în zadar, să argumenteze că epigrama nu se referă la boala lui Mihai Eminescu și că nu îi este adresată lui, însă justificările sale sunt interpretate, de către public, drept gesturi de lașitate.
Grigore Ventura, un fost colaborator al revistei „Literatorul”, este care-l identifică pe „poetul X” drept Mihai Eminescu, alimentând valul de indignare și critici împotriva lui Macedonski.
„Cât despre notiţa circulară pe care d-l Al. Macedosnki a trimis-o mai multor ziare ca răspuns la lecţia pe care i-am dat-o, nu cred că trebuie să îi răspuns. Există fapte care-l ucid pe cel care le comite.
Pentru mine, Macedosnki este un om moralmente mort şi n-am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când e la pământ”, scria ziaristul Grigore Ventura.
Pentru Macedonski, apariţia epigramei semnifică sfârşitul carierei sale literare. După gestul crunt făcut împotriva lui Eminescu, toate ziarele, revistele și publicațiile românești refuză să-i mai publice creațiile.
Ușile i se închid în nas, prietenii îl abandonează, colegii nu-i mai răspund la telefon, iar pe stradă este arătat cu degetul drept cel care l-a denigrat mișelește pe Mihai Eminescu, în momentele dificile în care poetul era, deja, jos.
Respins de societate, se retrage la Paris, acolo unde trăiește în sărăcie și singurătate. Își publică poeziile în ziarele franceze, dar se întoarce în țară în 1885.
Începe un proces de defăimare împotriva Ion Luca Caragiale, acuzându-l pe dramaturg că ar fi plagiat opera Năpasta, susținut fiind de către discipolul său, Caion.
Arestat pentru defăimare și rebeliune
În 1875, liberalul Alexandru Macedonski este aruncat în închisoare la Craiova, timp de 3 luni, pentru acuzații de defăimare și incitare la rebeliune împotriva ministrului Lascăr Catargiu și Partidului Conservator.
În 1876, Macedonski este numit prefect interimar al regiunii Bugeac, fiind forțat să-și părăsească poziția după ce se opune unor acțiuni impuse de guvern. În anul următor, C. A. Rosetti îl instaurează în postul de controlor financiar al județului Putna, funcție pe care Macedonski o refuză, considerând-o inferioară.
În același an este numit director de prefectură al plășii Silistra Nouă și se stabilește la Cernavodă. În 1879 devine administrator al plasei Sulina și, ulterior, inspector general financiar.
Alexandru Macedonski rămâne cunoscut drept părintele simbolismului și primul scriitor SF din istoria literaturii române. Încetează din viață, în 1920, răpus de boală, la vârsta de 66 de ani.